Nicolae Dabija: Ambasadele Republicii Moldova nu ştie nimeni cu ce se ocupă

Nicolae Dabija

Nicolae Dabija. Foto: Evgheni Lachi / ipn.md

Pe plan internaţional despre Republica Moldova se crede că ar fi o societate izolată, care nu lasă să penetreze în ea alte culturi şi că nici n-ar fi prea interesată să fie cunoscută în lume, scrie Nicolae Dabija în „Literatura și Arta”.

Impresie absolut greşită.

Doar că – tot ce se întâmplă pe plan cultural se face din contul unor relaţii personale şi pe risc propriu.

Spre deosebire de alte ţări unde există politici de stat de promovare a culturii, la noi aşa ceva nici nu se poate imagina.

La Festivalul de Literatură din Berlin, standul Lituaniei avea peste 300 de cărţi ale scriitorilor traduşi în diverse limbi ale lumii, Ungaria – vreo 200, Ucraina – peste 100 etc.

Republica Moldova – niciuna.

În alte ţări de promovarea culturii, care e adevărata carte de vizită a unui popor, se ocupă ambasadele.

Cu concursul Ambasadei Ucrainei Taras Şevcenko e tradus în circa 220 de limbi. Eminescu – abia în 68. Şi asta, când marele nostru poet are două ambasade care să-i popularizeze creaţia.

Ambasadele Republicii Moldova nu ştie nimeni cu ce se ocupă.

Când se află că în capitala cutărei sau cutărei ţări a sosit un scriitor sau un savant de la Chişinău, în ziua respectivă ambasada îşi închide temeinic toate uşile.

Ministerul de Externe al Franţei are o secţie culturală (AFAA) care dispune de un buget anual mai mare decât cel alocat pentru Ministerul Culturii! Pentru că adevărata promovare a unei culturi se întâmplă cu concursul ambasadelor în diverse ţări. Niciuna dintre ambasadele Republicii Moldova nu are în calitate de consilier pentru cultură vreun om de cultură – un scriitor, un actor, un jurnalist etc. –, ci doar cumetri de şefi, soţii, amante, amici etc. ale potentaţilor zilei.

Ţările care se respectă trimit în străinătate să le reprezinte mari personalităţi culturale şi ştiinţifice, noi avem ambasadori doar nişte anonimi. Pentru care merite? De ce Mihai Cimpoi, spre exemplu, n-ar fi bun de ambasador la Bucureşti, Eugen Doga – la Moscova, Spiridon Vangheli – la Tokio, Ion Druţă  la Tel Aviv, Ninela Caranfil – la New York, Maria Hâncu – la Paris, Eugenia Bulat – la Roma, Ion Bostan – la Strasbourg, Anatol Chiriac – la Viena?…

Numai din motiv că nu sunt cumetri cu şeful de partid Cutare sau cu ministrul Cutărică?

La noi, din păcate, politicienii se tem de oamenii de cultură. Adică tocmai de cei care i-au adus la putere. Dacă nu erau intelectualii, scriitorii în primul rând, aceştia ar fi scris şi azi cu grafie chirilică, ar fi vorbit ruseşte de le trosneau fălcile şi ar mai fi depus flori, împreună cu Voronin şi Dodon, la monumentele lui Lenin şi Stalin (pe al celui din urmă l-ar fi inaugurat în semn de recunoştinţă că „a scos poporul moldovenesc de sub jugul românilor”).

Ba mai mult, legile lui Voronin, pe care nu le-a anulat încă nimeni (semn că adevăraţii democraţi, nu cei din PD, n-au fost la putere niciodată), interzic cărţilor româneşti să treacă Prutul.

Tactica celor de la putere de la 1991 încoace e următoarea: noi n-am citit, nouă nu ne-a plăcut cartea şi uitaţi-vă cât de sus am ajuns! Şi atunci vouă de ce v-ar trebui să învăţaţi? Nu vedeţi că şi fără carte se poate ajunge domn mare şi tare în această ţară?

Astfel alunecăm încet, cu tot cu stat, în neistorie.

Dar unica şansă a unui popor de a se face văzut, auzit, ştiut este şansa culturală.

În istoria mai recentă au evoluat doar ţările care au făcut investiţii mari în cultură. Cele care nu le-au făcut au degradat.

Iar cultura trebuie privită ca un rău necesar, dacă cei de care depinde destinul ei nu găsesc deocamdată în ea niciun bine.

La iniţiativa Academiei de Cultură şi Poezie din Mongolia am vizitat recent această ţară. La întâlnirile pe care le-am avut cu diverşi oameni de cultură şi ştiinţă, inclusiv cu preşedintele Mongoliei, Tsakhiagiyn Elbedorj, mi s-a vorbit că Mongolia şi-a propus să devină un imperiu cultural – ea editează reviste literare în limbi străine, cărţi, antologii, organizează diverse manifestări cu ecouri internaţionale etc., intenţionând să cucerească cultural planeta, aşa cum o făcuse odinioară cu sabia strămoşul lor Ginghis-Han.

Ei cred că vor reuşi.

Cred şi eu. Pentru că mongolii, smulşi şi ei, ca şi noi, se sub ocupaţie sovietică, în 1991, fac investiţii uriaşe în cultură.

„Ştiţi de ce investim mult în cultură?”, ne-a întrebat, pe subsemnat şi pe poetul român Ion Deaconescu, preşedintele Tsakhiagiyn. Şi tot el ne-a răspuns: „Pentru că suntem o ţară săracă”.
Şi atunci noi, care suntem bogaţi, de ce-am investi?

Ce interes am avea?…

Doar nu suntem mongoli.

Nicolae Dabija



Categorii:Actualitate, Opinii

Etichete:, ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.